Mai știți Povești Nemuritoare din biblioteca oricărui copil? De când eram noi mici? Cu prinți și prințese, regate și licori magice, încercări de foc și… căluții care îi purtau pe regi în lupte și le erau cei mai buni prieteni? Uneori, ei și vorbeau, dădeau sfaturi, puneau întrebări. Anca Bîlbă și căluții ei de acolo sunt desprinși. Din basmele alea care, în teorie, nu există. În practică, există. La studiourile Buftea, unde Asociația Hipoterapia se ocupă cu magia. Doar că nu vorbesc căluții de aici. Nu vorbesc cu noi, de fapt. Cu Anca și echipa ei stau la povești în fiecare zi! 🙂

Echipa Ancăi e formată din terapeuți specializați în hipoterapie, adică ajută copiii cu ajutorul căluților. Vorbim de dizabilități motorii, probleme de relaționare sau limbaj. Dar căluții vorbesc oricum o singură limbă, așa că s-au înțeles peste tot în lumea asta. La Asociația Hipoterapia se vorbește limba BINELUI! 🙂

Cum a început povestea ta cu căluții? 
Cum a început povestea mea cu cai? Ce frumos sună! 🙂

Povestea mea cu cai a început de când eram mica. După 6 ani. Sau probabil că a început și mai devreme, de când micuță fiind, mergeam în vizită la bunicul meu, care era fierar. Dar nu cred că faptul că bunicul era fierar a făcut povestea mea să înceapă, ci modul în care mă aștepta bunicul în curtea lui mare, unde puteai întoarce trei căruțe, sau în fierărie. Acolo, în fierărie, când intram, intram ca și acum când sunt lângă cai, într-o altă lume. O lume de poveste.
Pentru că, bunicul meu făcuse amândouă razboaiele mondiale și pe vremea când mergeam eu la el, avea mulți ani și multe povești cu cai. Imi arăta în fierărie foalele, potcoavele, menghina și începea să-mi povestească. Nu știu ce iubeam mai mult. Poveștile în sine sau pe bunicul spunându-le, tinându-ma pe genunchi. Imi povestea cum era să fie împușcat de nemți pentru că își ascunsese calul după un perete fals făcut în fierărie și doar priceperea lui în munca pe care o făcea cu drag, l-a ajutat să trăiască. Pentru ca soldații, toți, aveau nevoie de el. Mi se părea atunci că este o poveste ireală, care nu ar fi avut cum să se întâmple, dar totuși, cineva făcuse ca ea, povestea, să fie posibilă. Bunicul nu a renunțat niciodată la meseria și la locul lui. A murit la 95 de ani, povestind de fierărie, de cai și de oameni. Atunci cred că a început povestea mea cu cai. Și bunicul cred, mi-a transmis puterea de a crede și de a merge mai departe.

Mai târziu, când aveam 6 ani, ne mutasem într-un cartier nou, unde aveam un vecin care era potcovar.Și atunci, dorul de bunicul mă făcea să mă așez pe bordura din fața casei vecinului meu când potcovea, să ascult sunetul ciocanului care bătea caielele și să privesc caii, amintindu-mi de toate poveștile. Și uneori, fugeam seara la herghelia din capătul orașului, să văd cum trec caii spre hipodom pentru antrenamente. Imi lipeam fața de gardul hipodomului, potrivindu-mi privirea în două ochiuri de gard, încercând să văd cât mai mult.
Iubeam caii, fără un motiv anume.

Am crescut apoi, am mers la școală, la facultate și caii au rămas doar în sufletul meu. Dar de fiecare dată când mă gândeam la cai, simțeam bucuria aceea din brațele bunicului, misterul din poveștile lui și legătura aceea pe care bunicul mi-o spusese între el și cai. Când copiii mei s-au făcut mari, am început să merg la herghelii să călăresc. Eram nerăbdătoare să vină weekendul să pot merge undeva unde să încalec. Când am devenit femeie în toată firea, adică puțin înainte de 40 de ani, am decis că vreau să am calul meu. Nu aveam bani să-l cumpăr, nu aveam unde să-l țin, dar cumva, lucrul acesta s-a întâmplat.

Mi-am luat primul cal, pe Jurat. Prima dată în custodie și după trei ani în care am strâns bani, am reușit să-l cumpăr.
Și asa, de când l-am luat pe Jurat, acum 10 ani, a început povestea mea cu cai.

Dar povestea asociației?
Povestea asociației a început într-un mod haios aș putea spune. Eram psiholog, lucram cu copii, pe care i-am iubit dintotdeauna și căutam niște informații pe net, pentru un proiect. Asa am găsit la un moment dat cuvântul ”hipoterapie”, asociat unui domn pe care îl cunoscusem demult, fiind arbitru de cai și câini. Nu știam ce înseamnă ”hipoterapie”, dar curiozitatea m-a făcut să citesc articolul despre domnul respectiv și… la final am spus: ”Așa se cheamă ce vreau eu să fac!” Și așa, a început povestea asociației.

Cine e în echipă, cum au ajuns aici?
În echipă sunt prieteni dragi. Sunt oameni care au crezut în visul meu, care și-au învins fricile și au venit alături de mine. Sunt oameni care nu m-au lăsat să ma opresc atunci când mi-a fost greu, oameni care au muncit în soare, în vânt sau ploaie, pentru ca visul acesta să meargă mai departe. Și le sunt profund recunoscătoare.
Primul om din echipă a fost Olga Dimancea. Colega mea de formare, căreia îi era extrem de frică de cai. Acum, acolo este liniștea ei, ca și a mea. Când am plecat din Constanța a rămas să continue povestea, sa construiască o altă echipă și acum este alături de mine, în București.

Apoi este Tudor Gheorghe. Un alt coleg psiholog, care la fel a avut multe lupte de dus, dar nu a mai putut să renunțe. El coordonează acum echipa din Constanța, alături de alte două fete minunate: Andreea Jacotă și Andreea Oprică.
În București, au venit alături de mine în primii ani Cătălin Munteanu și Mircea Gruia. Doi voluntari pe care i-am cunoscut în MagiCamp unde eu eram cu caii și care au rămas și ei alături de mine.
Au urmat Miruna Jovin, Minunea cum îi spun eu. Pentru că atunci când a venit, eram la capătul puterilor. Și datorită ei, am reușit să mă opresc puțin și să trag o gură de aer. Eram într-un moment greu din viața mea și nu mai găseam puterea de a continua.

Au urmat apoi fetele mici, cum le spunem ca un alint, adică Alexandra Ciucă și Livia Crețu. Două frumuseți de fete, care muncesc alături de noi și mă uimesc în fiecare zi. Și nu în ultimul rând, este Ilie. Tanase. Cel care are grijă de cai. Care de fapt nu doar are grijă de cai. Ii iubește, ii hrănește, îi duce să înoate în lac înainte de terapie și are grijă să nu muncească unul mai mult decât celalalt. În tot acest timp, am mai avut lângă mine oameni frumoși la suflet, cărora vreau să le mulțumesc, pentru că, de fiecare data când au apărut, fără ei, povestea s-ar fi oprit.
Echipa, este o mână de oameni. Dar fac fiecare cât 10.

Explică-ne cum ajută căluții, concret?
Terapia cu cai cuprinde două mari aspecte. În primul rând este aspectul emoțional care motivează reacția copiilor și în al doilea rând este aspectul legat de latura motricității. Acest aspect face diferența dintre terapia cu alte animale și terapia cu cai. Mersul calului la pas, transmite aceeași schema de mișcare ca cea a omului în mers. Adică o mișcare tridimensională a bazinului, foarte apropiată cu mișcarea pentru schema motrică de mers.
Impulsurile sunt transmise la cortex, corectând sau activând scheme motrice corecte, în cazul persoanelor cu deficiențe motorii.
Modulând corect mișcarea calului în funcție de nevoile beneficiarului, obținem îmbunătățiri ale schgemelor motrice deficitare.

Câți căluți sunt, cum se numesc, spune-ne câte ceva despre fiecare, cum au ajuns la voi, ce personalități au?
Acum sunt 4 cai, dintre care trei de terapie, dar doar doi lucrează. Jurat este pensionat și mai avem o mânză care abia începe să învețe. Înainte să vă spun câte ceva despre căluții de acum, este neapărat nevoie să vă spun despre Marly. Marly ne-a parasit anul trecu în toamnă. Dar ea, timp de 7 ani, a purtat pe spate toți copiii de până acum. Fiecare copil a început cu Marly. A fost un cal Fjord, extrem de bland și iubitor. Și-mi este tare dor de ea. Am trecut împreună prin atâtea stări, situații, bucurii… A fost primul meu cal de terapie. Primul cal pe care toți de copii s-au urcat. A fost căluțul pe care toți îl vom ține minte ca pe primul cal… de terapie.
Celălalt căluț cu care lucrăm este Cisco. Un șmecher. Bun și bland și el, dar pus mereu pe chiul. Încearcă mereu să negocieze, dar tot mereu își face treaba exemplar. Doar că este un negociator! 🙂
După ce am pierdut-o pe Marly, cu ajutorul Minunii (Mirunei)și a lui Ovidiu Ignat, le-am luat pe Mabel și Freya. Caii de turtă dulce cum le spun eu. Mabel seamană la caracter cu Marly. Este bună, înțeleaptă și rabdătoare. Ii bucură la fel pe copii. Iar Freya, fiica ei, care încă nu lucrează cu copiii este o răsfățată, cum nu am mai vazut. Alintată, curioasă și pusă pe joacă.

Unde ai studiat domeniul ăsta?
Am început în Elveția. După ce am aflat cum se numește ce vreau eu să fac, am început să caut cursuri, informații despre acest gen de terapie. Din păcate la noi în țară nu am găsit pe nimeni care să poată să mă învețe acest mod de abordare terapeutică, așa că am luat calea străinătății. În Elveția am sta două săptămâni într-un centru pentru persoane cu dizabilități, centru în care beneficiarii făceau și hipoterapie. Acolo nu a fost un curs oficial, ci mai degrabă o perioadă de practică.
Am văzut cum se lucrează, am întrebat, am aflat cam despre ce este vorba, cine pot fi beneficiarii, cum trebuie să fie caii de terapie, ședințele de intervenție, dar nu aveam la final o diploma care să-mi dea dreptul să practic.
Anul următor, am mers în Portugalia la un curs organizat oficial și acolo mi-am luat prima certificare în dresajul cailor de terapie și intervenție în recuperare prin hipoterapie.
Apoi, a urmat Spania, unde s-a organizat pentru prima data un modul de către Asociația Americană de Hipoterapie. Eram în culmea fericirii!!

Dar nu a fost suficient pentru mine, așa că, în următorul an am plecat în SUA, în New Mexico, unde mi-am finalizat studiile în acest domeniu, am devenit unul din cei patru terapeuți din Europa acreditați de Asociația Americana de Hipoterapie, listată pe lista lor de terapeuți. Pentru mine Acela a fost momentul în care m-am simțit în siguranță cu ceea ce fac.
A urmat apoi un doctorat cu tema hipoterapie, apoi, un alt pas major pentru mine. Începând de anul trecut, predau hipoterapia ca materie de curs pentru master, la Facultatea de Psihologie a Universității Andrei Saguna din Constanta, Universitate care m-a susținut și în publicarea cărții Terapia cu Ajutorul Calului – Ghid pentru terapeuți.

Care au fost provocările?
Au fost multe provocări de-a lungul timpului. De la cele legate de profesie până la cele legate de îngrijirea cailor. Eu când mi-am luat primul cal, știam doar ca au patru picioare, că manâncă fân și că trebuie potcoviți. Ulterior, a trebuit să învăț cam singură cum să-I îngrijesc, care sunt nevoile lor…
Apoi, cel mai greu mi-a fost să găsesc oameni buni care să-I îngrijească. Am avut noroc, dar au fost și perioade în care rămâneam fără îngrijitor și atunci trebuia să fiu acolo în fiecare dimineață, să le dau de mâncare, să le fac curat. Nu au fost perioade lungi, dar pentru mine erau foarte intense din punct de vedere emoțional.
Provocările profesionale mi-au plăcut. Am avut lucrări de cercetare la Academia Română, doctoratul.
Când am ajuns la Academia Română și le-am prezentat tema lucrării, s-au uitat la mine și nu știau dacă să râdă sau să plângă. Până la final, după ce au aflat despre ce este vorba, lucrarea mea devenise vedetă 

Câți copii v-au trecut pragul? Pragul căluților 🙂
Nu am numărat niciodată câți copii ne-au trecut pragul. Dar sunt sute de copii.

Ai o poveste frumoasă (sigur ai mai multe!), poți să ne spui una? Despre căluți și un copil, o reacție?

Povești sunt multe, întradevăr! Fiecare copil e o poveste.
Avem copii care au vorbit prima data pe căluț, avem povești cu copii care au început să stea în șezut, să meargă, să alerge.

Am o poveste pe care mi-am amintit-o acum cu drag. Este ”Povestea despre broscoiul care știa toate poveștile lacului”și a fost spusă pentru Călin- file de poveste.
Am lucrat la un moment dat cu un băiețel foarte mic. Abia împlinise doi ani. Și de fiecare dată când îl luam din brațele mamei, începea să plângă. Nu un plans greu, dar plângea și era mic și mi-era tare drag și ca să nu mai plângă, am început să-i vorbesc încet lângă ureche.

După câteva clipe a tăcut, dar cum mă opream, începea din nou să plângă. Si așa, am început să-i spun o poveste, care se termiba și încă una și încă una, până când nu am mai știut povești simple, scurte pe care el să le înțeleagă.
Si am început să inventez povești spuse de un broscoi, despre fiecare ființă din lacul lângă care lucram noi. Despre rațe, peștișori, pelicani, gaze, păsări… De atunci, de fiecare data când un copil plânge și trebuie să-i vorbesc, imi amintesc de ”Povestea Broscoiului care știa toate poveștile lacului.”

(Vedeți? Tot despre poveste este vorba și acum. Așa că… povestea merge mai departe.)

Ce nevoi aveți la Asociație și cum pot ajuta oamenii?
Nevoi nu avem. Avem un vis. Să avem un loc al nostrum unde să facem o clinică. Ca locul Acela pe care l-am vazut în țări străine. Dar dacă cineva vrea să ajute, o poate face cu orice au nevoie caii. Furaj, servicii medicale, potcovit, rumeguș, unelte pentru grajd.

Pot veni doar copiii sau și cei mari? E vreo diferență?
Pot veni și persoane adulte. În special persoane care suferă de scleroză multiplă. Aici este vorba de menținerea funcționalității corpului și hipoterapia este indicată. În străinătate, hipoterapia face parte din programul de recuperare obligatoriu decontat de stat pentru persoanele cu scleroză multiplă.
Însă de regulă lucrăm cu copii, pentru că obiectivul este recuperarea întârzierilor de dezvoltare.

Cum arată o zi a căluților? Au nevoie de refacere, tratamente speciale după o zi încărcată? Mai mulți morcovi…? 🙂
O zi căluților noștri arată cam așa: dimineață, pe la 6:30, Ilie vine și le dă de mancare. Le face curat și ii țesală. După ce mănâncă, ies în padoc. Adică liberi pe maidan. Dacă este cald și noi lucrăm de dupa amiază, Ilie îi duce la lac să înoate și noi îi găsim zen 🙂

Fiecare cal lucrează cam trei ore pe zi. Pentru ei nu este un efort, pentru ca copiii sunt ușori, caii merg doar la pas.
Din punct de vedere al stresului suntem foarte atenți la cai, dar încă nu am avut probleme. Iarna, avem o pauză de trei luni în care caii se relaxează. Vara sunt două săptămăni liberi, astfel încât să nu se plictisească de rutină.
Tratamente speciale nu au. Sunt iubiți, respectați și îngrijiți. Primesc morcovi la sfârțitul zilei, de la copii sau de la noi. Eu cred că sunt fericiți căluții noștri.

Ce înseamnă BINELE pentru tine?

BINELE pentru mine înseamnă să dai fără să ți se ceară. Să vezi nevoia celui de lângă tine și să nu fie nevoie de umilință pentru a primi ceva. Să-l faci pe om să simtăm că a primit un cadou, ca bucuria lui să fie plină.
BINELE înseamnă să-ți pese de cel de lângă tine. Cu sufletul, nu doar cu mintea.

Completează tu mai departe:
Dragă căluți, vă iubesc tare pentru că…. pur și simplu. Necondiționat.

Dragi colegi, mulțumesc pentru că sunteți aici. Mulțumesc pentru că suntem o familie care are grijă de fiecare și în care nimeni nu este mai important decât altul. Mulțumesc că râdem împreună și mulțumesc pentru siguanța pe care o simt alături de voi. La orice problemă, știu că unul dintre noi are soluție. Si e tare bine!

Dragă România, mi-ar plăcea să fii mai bândă cu copii tăi. Mi-ar plăcea să fii mai puternică, să te iubești mai mult, să strigi să ți se facă dreptate. Mi-ar plăcea să nu pleci capul. Mi-ar plăcea să vezi cât ești de frumoasă!

Dragi oameni, faceți bine pentru că este singurul mod să te culci zâmbind.

Leave a Reply