Depresia nu are manual. Nu știu dacă m-a încărcat mini campania noastră cu negru sau eram deja plecată cu capul, dar săptămâna asta n-a fost bună. Și săptămâna asta e Grecia, e turcoaz, e mare și, teoretic, e fericire.

-Haide, Gret, ești în vacanță, la mare, distrează-te, Gret, distrează-teeeee!

Îhim. Căci așa funcționează. Ești trist, dar pe urmă realizezi că ești în vacanță, așa că amâni un pic negru, până te întorci, că ai plătit vacanța asta, doar nu oi fi prost să nu te distrezi. Shooooturi!

O zi am plâns, o zi am mers la plajă, o zi am dormit toată ziua, o zi m-am bălăcit în turcoaz. N-am văzut terasele din Grecia, dar cred că sunt frumoase, am stat și am dormit și am ascultat muzica mea în căști. Doamne, cred că nu există ceva mai frumos pe lume decât muzica. Îți pune așa gândurile pe mute, când nu vrei să te mai auzi, îți spune așa cuvinte frumoase, când tu nu ai nimic frumos să-ți spui. Am răspuns la câteva mesaje, unele sunt încă în draft, pentru că efectiv nu am cuvinte, nici soluții, nici nimic. NIMIC. NEGRU INFINIT.

Eu, am mai zis, sunt un pic mai norocoasă, mi-am numit depresia – depresie de bulă, pentru că pot să mă duc la terapie, să-mi plătesc ședințele și pastilele, să mai citesc, să încerc meditație, și constelație, și hipnoză, și grupuri suport, și, și, și. Am văzut o dată un documentar care zicea că serotonina asta responsabilă cu fericire se hrănește cu galben. Deci, zicea nenea ăla în documentar să mănânci doar chestii galbene. O lună, două, nu mai știu, am mâncat doar banane, ardei galben, pepene galben (și era iarnă, știți ce scump e pepenele galben iarna la Mega?), lămâi, gref și, practic, tot ce era galben în rafturi. Evident, mi-am distrus doar stomacul, dar dracu mai știe ce n-am încercat să fie bine.

M-a pus Clau să răspund și eu la întrebările puse zilele astea oamenilor cu depresie. Cărora le mulțumim până la lună că ne-au răspuns. N-are legătură că sunt persoane publice, adică, ba da, are, că voiam să arătăm că depresia vine și pentru oamenii cu viața “perfectă”. Bani, faimă, nebunie, super-super viață. Îhim.

Am deviat, deci m-a pus Clau să răspund, dar am decis că și așa sunt bipolară, dacă mă întreb și răspund singură, chiar o iau și mai tare razna. Așa că scrisei acest monolog, dar o să răspund la o singură întrebare (ca o bipolară care se respectă), care mi se pare cea mai grea.

Ție ce-ți spune depresia în negrul ăla cel mai negru?

Fac o paranteză (bear with me, că știți că fac multe). La mine mizeria asta a început la 14 ani, când medicul de familie, doamna Nina, nu știa ce să-mi facă pentru că erau anii ’90 și atunci depresia în Alexandria nu exista nici în dicționarele alea groase pe care le toceam pentru capacitate. Nu dormeam cu nopțile și eram și eu, și ai mei, în pragul disperării. Doamna Nina mi-a dat somnifere. Le luam ca pe bomboane, luam și ziua, luam și noaptea, eram semi-funcțională, dar măcar dormeam. De atunci n-am mai fost om. Am trăit cu mizeria asta, am ajuns la București, am schimbat zeci de terapeuți și 5 psihiatri. Mi-e frică de moarte și uneori alerg prin casă în somn urlând. Uneori ajung la spital, că mă rănesc, sparg geamuri cu pumnii sau televizorul cu picioarele. Mirela, sora mea, își crease un reflex ca atunci când încep să țip, să pună mâna pe mine și să mă țină în pat. M-a alergat de atâtea ori prin casă, că nu își mai permiteau ai mei mobilă nouă de câte ori are Greta “coșmaruri”. Odată, eram la țară, la bunici, erau și nașii la noi și am început recitalul. S-au speriat ca dracu’, dar m-a și bușit râsul când l-am auzit pe tata aproape nervos de sperietura ăstora, strigând din altă cameră:
“Dormiți, mă, e doar Greta, urlă!”

E doar Greta. Urlă. Dacă mi-aș scrie autobiografia, cred că ăsta ar fi titlul.

Am deviat.

Deci, eu mă trezesc dimineața, în fiecare fucking dimineață, cu o singură voce în cap: “De ce n-am murit în somn, vreau să mor!”. Ani de zile vocea asta m-a ținut la pat. Recordul e de 3 luni fără să schimb poziția din pat. Acum m-am învățat cu ea. Mă scol pe pilot automat, pun de cafea, scrollez pe Facebook și pun melodia aia care să urle în boxe (și la vecini, pereți subțiri) și o iau de la capăt. Mă uit și acum la turcoazul ăsta de mare și vocea e supărată pe mine, de ce să nu stau în pat, poate am noroc să mor în somn, de ce scrii, de ce bei cafea, haide în pat, hai, că ești urâtă și nu ai reușit nimic până acum măreț și oricum mori și pentru ce să te ridici din pat?

Nu am niciun sfat, nicio soluție, niciun răspuns. Știu doar că ar trebui să mergem la terapie și să schimbăm terapeutul și metoda de terapie (că sunt o mie, le-am încercat pe toate, pentru mine personal a funcționat cel mai bine terapia tranzacțională) și apoi la psihiatru, dacă e cazul. Și să învățăm să trăim cu negrul ăsta infinit din capul nostru. Și mai ales să vorbim despre el.

Să vorbim pe stradă, în metrou, la muncă, la petreceri, pe plajă, la bere. Oriunde. Pentru că așa o să mai vorbească și altcineva. Și încă cineva. Și încă cineva. Și mi-a plăcut mult ce mi-a scris Horia, un prieten drag, în urma campaniei ăsteia: “Simt că boala asta cu cât e mai expusă cu atât își pierde din puteri!”. 

Hai s-o expunem!
Cu drag,
Gret

Cu sonor, vă rugăm:

One thought

Leave a Reply