Povestea lui A

Mama și tata s-au întâlnit în București. Ea era de aici, el din altă țară. În urma unor câteva întâlniri, cei doi au lăsat pe pământ o tânără cu multe întrebări. S-au despărțit când aveam eu vreo doi ani, așa că eu nu știu prea multe. Am înțeles că tata obișnuia să ascundă sticlele goale sub pat (și am înțeles că la finalul săptămânii se strângeau ceva). Cum un rău nu vine niciodată singur, mama s-a ales cu o depresie de toată spaima, care s-a agravat în timp. La care a ales să adauge și alcoolism.

Am aflat prin 2014 că tatăl meu decedase în 2008. Ne putem da seama de ce.

Iar relația mamă-fiică nu exista, pentru că de cele mai multe ori era absentă din viața mea. Iar când era prezentă, se îmbăta și îmi scria cuvinte oribile pe coli de hârtie și mi le lăsa pe masa din bucătărie. Sau “uita” cheia în ușă, ca să nu mai pot intra în casă!

Niciunul dintre ei nu m-a întrebat cum mă simt. Ce fac. Dacă am nevoie de ceva sau dacă iubesc, dacă îmi doresc să mă regăsesc, să îmi reiau studiile, să am o familie. Se întâmpla să depășesc și eu limitele “ce beau și cât beau” când ieșeam în oraș. Apoi mi-am adus aminte ce s-a întâmplat. Alcoolul mi i-a luat pe amândoi. Cu voia lor.


Povestea lui C

Sunt nepoată de alcoolic. Bunicul era dependent de băutură, am trăit cu el și bunica în casă când eram mică, aproape un an. Aveam 5 ani și am copilărit cu imaginii femeii bătute, pe fugă, plină de sânge. Ne ascundeam în vie sau în pătul, uneori noaptea, și dormeam acolo până dimineața. Nu știam ce să fac, să spun, să nu spun. Nu îmi dădeam seama dacă e ceva greșit sau foarte greșit. A aflat la un moment dat tata și n-am mai rămas niciodată la ei peste noapte. În schimb, bunica da. O bătea constant, ne trezeam cu ea venită pe jos la 50-60 de km de țară, cu mașini, cu ce apuca, ascunsă în scara blocului când plecam la școală, generală sau liceu. Îi era rușine de noi, dar era femeie simplă de țară, 30 de kilograme toată. Se întorcea de fiecare dată la el și o lua de la capăt. Era cea mai bună femeie pe care am cunoscut-o.

Cei mai frumoși ani ai ei au fost ultimii de viață, după ce l-am internat pe bunicul într-un azil absolut groaznic, groaznic, undeva în Sud. Mi-era milă de el, o dată am trecut să-l văd și n-am mai putut. Am plâns la înmormântare, dar mai rău am plâns anul ăsta, când a murit mamaia. Îmi tot repetam că în sfârșit s-a dus undeva unde nu o mai trăi în teroare. Of, cât te-am iubit mamaie și ce puțin am făcut pentru tine!


Povestea lui S

Fiind cel mai mic, bataia era consumata pe fratele mai mare. Eu si cu sor-mea aveam treaba sa stam in alta camera, langa calorifer, plangand, auzind “spectacolul” din camera alaturata. Ca orice “spritzar” adevarat, iti iei accesorii pentru diversificare. Nu poti sa dai cu pumnul non stop, ca obosesti repede dupa 4 litri de vin pe zi. Sau 8, daca punem si sifonul. Vin rosu sec de buturuga, ala e bun, facut cu mana ta, cules si de fiul pe care l-ai umplut de sange de atatea ori. Un ciclu superb al vietii. Dar sa revenim.

Cand iti bati copilul cu o sipca de lemn de 10x10cm din lemn masiv, mi-e greu sa cred ca “bataia e rupta din rai”. Pe zi, cand de obicei era treaz, prietenii care il cunoasteau imi ziceau mereu “ba ce spirit tanar e taicatu, ce caterinca e”. Pe seara, ca orice villain – ca supererou era clar ca nu era – replicile lui preferate erau “plangi de nimicnicia ta” sau “du-te si spala-te si sa te intorci”. Asta a doua era pentru ca machit fiind, probabil nu mai vezi cum trebuie fața, de atata sange. Cam atat. Episoadele cu aruncat aspiratoare si tablouri pe balcon sau venit cu cutit spre fii lui care isi aparau mama, in numarul viitor. O concluzie? You’ll be the judge of that.

P.S. Am consumat “bine de tot” alcool si eu de-a lungul vietii. De toate felurile. Inca consum, dar niciodata, absolut niciodata, nu am putut sa beau vin rosu sec cu sifon.


Povestea lui C 

Tata a fost cel mai bun om pe care l-am cunoscut. Cel mai sincer, cel mai cald, cel mai destept, preocupat mereu de binele celorlalti si prea putin de al lui. Cand toti romanii au inceput sa mearga in Turcia, sa cumpere diverse de acolo si sa le vanda pe piata din Ro, a facut si el acelasi lucru. O duceam bine, aveam de toate, nu era vara fara mers la mare, toata lumea fericita. Pana cand cineva l-a pacalit si a inceput the dark side of my life. A pierdut tot, a inceput sa bea, certuri non stop cu mama si nu s-a mai oprit niciodata din consumul de alcool pana acum 3 ani, cand a murit. Imi amintesc ca aveam vreo 12 ani si am gasit un domn beat cazut pe marginea strazii si am chemat politia ca sa il ajute. Ma gandeam ca poate o sa cada si tata intr-o seara si nu o sa-l ridice nimeni de acolo, nu o sa-l ajute nimeni si o sa moara. Am scris zeci de mail-uri la psihologi, psihiatri, AA, cerand ajutorul si socand oamenii cand le spuneam varsta mea. Pe atunci internetul era la inceput, nu existau atatea posibilitati de ajutor.

Nu era violent, doar din cand in cand verbal. Eu nu mi-am putut chema niciodata prietenele acasa, pentru ca imi era rusine sa nu fie el beat prin preajma si ma intrista atat de tare ca nu puteam sa fac asta. Sau ca prietenii mei il vedeau cand venea acasa si abia se tinea pe picioare, abia vorbea, desi toti il apreciau ca om, tururor le placea sa vorbeasca cu el, doar ca se transforma atunci cand bea, era altcineva, nu tata pe care il stiam si iubeam eu. Nu era zi fara alcool in casa, pentru el salariul si orice ban pe care il mai castiga pe langa erau o bucurie ca poate sa isi ia tigari si alcool si carti. Si cam atat. Asta era viata lui. Nu vorbea insa niciodata despre ce il supara, ce il macina, nu putea sa le spuna oamenilor ca il deranjeaza ceva, pentru ca nu voia sa ii supere pe ei. Visul meu era sa ajung sa fac multi bani ca sa ii dau lui, sa fie linistit si sa nu mai bea, asa credeam eu ca se poate opri. Nu am putut sa fac asta la timp, pentru ca s-a imbolnavit de cancer si la 3 luni de la diagnostic a murit.

M-am simtit oribil ca nu am putut face mai multe pentru el, ca nu am avut bani, ca nu am stiut cum sa il ajut, cum sa vorbesc cu el, ca nu am crescut mai repede ca sa stiu cum sa fac asta, ca din cauza alcoolului m-am distantat si nu am mai petrecut timp impreuna. Ca imediat ce am avut ocazia sa fug, am fugit. Chiar daca mi-a afectat copilaria si viata si am tinut sa ii tot spun asta cand am ajuns la varsta la care puteam avea o parere, este omul pe care l-am iubit cel mai mult. La fel ca el sunt, cu zambetul pana la urechi incat toata lumea imi spune ce om vesel sunt, cand eu de fapt sunt franjuri pe dinauntru si nu mai stiu cum saa descurc cu problemele si gandurile mele negre, cum sa invat sa le spun oamenilor ce nu imi face bine.

Cu toate astea, tuturor prietenilor le spun sa VORBEASCA, sa nu mai tina in ei, sa spuna tot ce ii supara, pentru ca sa fii sincer nu inseamna ca esti rau, e normal sa ne intereseze binele nostru iar pentru asta trebuie sa stim sa spunem cand ne e rau, de ce ne e rau. Cu cateva zile inainte sa moara, tata nu mi-a spus ca ii pare rau ca a fumat si a baut, desi cancerul de esofag se datoreaza in mare acestor vicii. Mi-a zis ca ii pare rau ca nu a vorbit, ca nu a stiut sa spuna ce e in sufletul lui si ce il macina. Si eu beau, dar niciodata incat sa ma imbat si sa nu ma pot controla, nu suport oamenii care abia vorbesc atunci cand beau, nu pot sa ii ascult efectiv. Ca o concluzie insa, e important sa stim sa fim alaturi de oamenii de langa noi, sa nu renuntam pana cand nu ii ajutam, mai ales acum, ca exista atat de multe posibilitati, oameni mai deschisi cu care poti sa vorbesti, nu mai e totul asa “o rusine” cum era odata. Vorbiti, vorbiti, vorbiti.


Povestea lui G 

Prima mea iubire, prima mea relație. Un tip supersmart, mult prea smart. Te făcea cu capul. Și pe el îl făcea alcoolul. Am crescut prințesă, răsfățata familiei, a colegilor, a birourilor. Dacă aș povesti cuiva că am stat 6 ani (șase ani) cu omul ăla în bătăi constante și în teroare și în iubire – că era un suflet de salvat, cum era să îl las?, știu sigur că nu m-ar crede mai nimeni. Mă ascundeam în ghena de pe scară când o lua razna și uneori ațipeam acolo. Eu, minunăția asta de fată, supercool, superjob, superputernică. Au trecut 8 ani de când am reușit în sfârșit să ies din asta. 8 ani și încă mă caută. Mi-e milă de el și mi-e milă de toți oamenii care trec prin asta. Mi-e milă și de mine de atunci și as vrea să dau timpul înapoi, să mă iau în brațe și să pup fiecare rană de pe corpul ei. Îmi pare rău că ți-am făcut asta! 🙁


Dacă vă confruntați cu asta sau cu oameni care trec prin asta, vorbiți, cereți un sfat, cereți ajutor.

Pentru ajutor specializat vă recomandăm cu tot sufletul Atlas Help , oamenii minunați pe care i-am cunoscut în urmă cu câteva luni și cu care #facembine, lucruri despre care o să povestim curând. Împreună cu ei am scris și acest material și împreună cu ei vrem să atacăm toate problemele de sănătate mintală, una câte una, pe rând, chiar dacă o să ne ia toată viața să schimbăm ceva, măcar un pic.

Leave a Reply