Ce naibii o fi cu noi, de unde vine toată violența asta? Ne uităm pe cifre și nu (mai) credem că e doar o problemă a noastră, a românilor, a copiilor crescuți cu “eu te-am făcut, eu te omor”. Dar de unde vine? De unde, de ce, de ce să dai cu pumnul până la durere, de ce nu ne controlăm, de ce nu intervenim, de ce nu există mii de linii telefonice, de ce poliția nu se implică? 🙁 Prea multe întrebări fără răspuns (cel puțin, fără un răspuns pentru noi), așa că mai bine vă lăsăm mai jos niște cifre. Poate cineva are un răspuns pentru ele. Dor, da. Sunt greu de citit, da. Dar indiferența apără violența, mai bine vorbim decât să închidem ochii ca și cum nu e treaba noastră. Suntem oameni, suntem la fel, trăim și iubim la fel. Nu avem niciun drept să facem rău doar pentru că putem.
1. Bullying-ul în școli plasează România pe locul 3 la nivel european în privința fenomenului, arată un raport al Organizației Mondiale a Sănătății. Dintre cei aproximativ 1.300.000 de copii aparținând ciclurilor gimnazial și liceal, 400.000 sunt excluși din grupul de colegi, 325.000 sunt umiliți în public, 390.000 sunt amenințați cu bătaia sau cu lovirea, iar 220.000 sunt bătuți în mod repetat de către colegii lor, potrivit studiului național al Organizației Salvați Copiii. Așa arată statistica directă a cazurilor de bullying, un fenomen complex, ale cărui consecințe afectează deopotrivă victima, agresorul și martorul tăcut.
2. Numărul violențelor din unitățile preuniversitare din București a fost de 2,3 ori mai mare anul trecut comparativ cu perioada 2016-2017, conform ultimului raport al Inspectoratului Școlar al Municipiului Bucuresti.
Adică. Dacă acum 2 ani numărul total de violențe înregistrate la nivelul școlilor a fost de 139, în anul 2017-2018 numărul s-a dublat, adică au fost 326. Nu mai insistăm pe cifre. Ideea e că numărul crește alarmant de la an la an. De la an la an! În 2019, în secolul cel mai emancipat, cel mai axat pe nevoi, pe grijă, pe atenție, pe empatie, pe, pe, pe.
3. România, 2019: cel puțin cinci violuri în fiecare zi, în prima jumătate a anului. ÎN FIECARE ZI!!! Aproape 1,000 de infracțiuni de viol au fost consemnate numai în prima jumătate a acestui an la nivel național.
Potrivit unei statistici a Poliției, au mai fost înregistrate peste 100 de infracțiuni de omor și aproape 20,000 de violență domestică. Datele oficiale spun că, în primele 6 luni ale anului 2019, au fost înregistrate 946 de infracțiuni de viol…
Potrivit unui Eurobarometru din 2016, peste jumătate – 55% – dintre subiecții români consideră că ar exista situații în care violul este justificat. Unul din cinci e de părere că violul nu ar trebui pedepsit.
4. Aproape 100 de cazuri de violență domestică au fost reclamate în fiecare zi a anului 2018. Din nou. ÎN FIECARE ZI! Din cele 35.623 de reclamații, peste jumătate, 52,3%, au fost în mediul urban, iar 47,7 % în mediul rural. Dintre acestea, ponderea cea mai mare parte este reprezentată de faptele de “lovire sau alte violenţe” – 58,6%, urmate de “ameninţare” – 7,25%, “abandon de familie” – 21,33% şi “nerespectare a ordinelor de protecţie” – 3,71%.
5. Doar una din trei victime ale violenţei domestice merge în instanţă, pentru a cere protecţie împotriva agresorului. O arată datele Ministerului de Interne din primele luni ale anului, după intrarea în vigoare a ordinelor de protecţie provizorii. Acestea sunt emise direct de poliţist, într-o procedură mult simplificată, de îndată ce victima sună la 112. Sunt valabile doar câteva zile, timp în care, de multe ori, victimele renunţă la demersuri în instanţă. La cererea victimelor sau a autorităţilor, judecătorii au emis în 2018, peste 3.400 de ordine de protecţie.
6. România figurează pe locul patru în UE în ceea ce privește ponderea deceselor survenite ca urmare a unor acte de violență ca număr raportat la suta de mii de rezidenți. Media UE (2016) a fost de 0,6 decese prin violenţă la o sută de mii de locuitori. Romania,  patra cea mai violentă ţară a Uniunii Europene, cu 1,6 crime la suta de mii de locuitori.
7. 8 și 9 și 10 și am mai continua, dar mai bine vă arătăm niște statistici găsite aici. Poate vă vorbesc mai tare. Nu știm nici noi ce putem face. Ce să zicem. Cum să ajutăm. Dar credem că trebuie să vorbim despre asta. Fără rușine, fără “oi fi făcut eu ceva”. Să vorbim cu familia, prietenii, poliția, psiholog, medicul de familie. Cu oricine ne poate ajuta. Cu oricine ne poate îndruma către un ajutor, o cale, o soluție. Să reclamăm fiecare abuz pe care îl vedem și să îi educăm pe cei din jurul nostru să nu facă asta. Să nu mai închidem ochii.

Leave a Reply